Sfântă Procrastinare, ajută-mă să livrez la timp!
Mi-aș dori tare mult să cunosc persoana care n-a procrastinat niciodată. Să ies cu ea la o cafea și s-o întreb cum reușește. Ce sfaturi are pentru mine, dar și ce e în neregulă cu ea. M-aș închina lung și-aș face plecăciuni, mai ceva ca cei mai pioși oameni la moaște. Păcat însă că, sunt convinsă, persoana asta nu există. Pentru că întrebarea e nu dacă procrastinăm sau nu, ci dacă procrastinăm bine.
Adevărul e că procrastinarea nu e neapărat diavol decât în măsura în care ajunge să fie o regulă și în contextul în care timpul nu doar că devine tot mai puțin, dar încercăm și să strecurăm în el cât mai multe. Și atunci unde mai avem loc și de procrastinare? Avem, mereu îi găsim loc, nu asta e problema, ci, mai degrabă, cum facem să transformăm un obicei în aparență nociv în ceva de pe urma căruia să avem și beneficii.
Să începem cu începutul
Ce înseamnă, de fapt, procrastinare și de ce o facem? N-am niciun dubiu că știm cu toți ce presupune să procrastinezi, că fiecare are metodele sale cele mai bune de a o face și că, dacă s-ar organiza vreodată o competiție de procrastinare, am lua cu toții coroniță. Și eu procrastinez, și tu, și colegii noștri și cam toată lumea. Doar dozele diferă de la caz la caz și frecvența. Cum facem însă să procrastinăm cu folos noi și echipele noastre?
În primul rând, trebuie să subliniem faptul că procrastinarea nu e o problemă de time management, care se poate soluționa cu traininguri sau tool-uri pe tema asta (deși, e adevărat, ele pot ajuta), ci una emoțională, care poate ascunde mai multe implicații de ordin psihologic. Iar aici se cuvine un scurt exercițiu de introspecție pentru a înțelege mai bine care sunt acestea.
Ți s-a întâmplat vreodată să amâni la nesfârșit ceva care îți plăcea? Cel mai probabil răspunsul va fi negativ. Și asta pentru că avem tendința să tergiversăm lucrurile care ne fac să ne simțim inconfortabil, care nu prea ne fac plăcere sau nu ne încântă. Procrastinarea, privită prin microscopul emoționalului, ajunge astfel să ascundă cel mai adesea o frică de eșec sau frica de a greși, uneori chiar pe ambele, mai ales că au rădăcini comune.
Cu alte cuvinte, atunci când nu suntem foarte stăpâni pe ceva, când ne displace ceea ce avem de făcut sau nu știm de unde să începem, tindem să amânăm lucrul respectiv tocmai pentru că, la nivel de subconștient, știm că vom da greș sau că nu va ieși așa cum ne dorim. De cele mai multe ori frica nu e una conștientă sau conștientizată – cărui profesionist, de pildă, i-ar fi teamă să livreze un raport? –, ci e una care activează mecanisme ale subconștientului și inconștientului și desface (din nou, NU la nivel de conștient) plasturi de pe niște răni pe care le credeam de mult vindecate. În contextul ăsta, de exemplu, un profesionist, da, poate să amâne la infinit să livreze un raport pe care nu-i face plăcere să-l facă pentru că atunci când a avut de predat un referat în școala generală profesorul nu doar că i-a dat notă mică, ci i-a făcut și public shaming, astfel că, de câte ori are de livrat ceva oficial unui superior, trece printr-un disconfort. Desigur, profesionistul a uitat acel episod, dar mintea sa nu și face asocierile nocive fără știrea sa, iar lui doar i se declanșează o stare de anxietate, fără să știe de ce.
Însă pentru găsirea motivelor de procrastinare poate fi nevoie de multe ore pe canapeaua psihologului sau de un lung șir de introspecții. Iar cum noi nu suntem la vreo ședință de psihoterapie și nici procrastinarea n-o putem opri, hai să ne concentrăm pe partea plină a paharului, respectiv pe soluții. De evitat, n-o putem evita, dar cum o putem întoarce în folosul nostru? Ce e bun, de fapt, în procrastinare?
Te ajută să prioritizezi
Ok, poate e puțin exagerat și nu ar trebui luată literal fraza de mai sus, dar adevărul e că se întâmplă ceva similar. Atunci când ai o listă de to do-uri, de exemplu, și unele task-uri sunt amânate la infinit, astfel că nici vineri nu ajung să fie bifate, deși au fost trecute de luni în agendă, cumva la final de săptămână ajungi să-ți dai seama că acel lucru nu era atât de important dacă nu s-a întâmplat și nici n-au fost repercusiuni de la asta. Evident că ar fi naiv și nesăbuit ca de mâine să nu mai prioritizăm nimic și să zicem „Lasă! Oricum procrastinez, se va ocupa ea, Sfânta Procrastinare, de prioritizat”, dar ea, Sfânta, va cerne, într-adevăr, ce e cu adevărat important de task-uri inutile. Astfel, e posibil ca amânând la infinit ceva, la un moment dat, să ajungi să te întrebi de ce trebuie să faci, de fapt, acel lucru și să-ți dai seama că n-ai nevoie de el.
Cred că avem nevoie de procrastinare în viețile noastre și așa supuse atâtor presiuni. Și e sănătos ca și echipele noastre să procrastineze și să le lăsăm s-o facă. Pentru că o fi deadline-ul sfânt, dar nu moare nimeni dacă se întârzie. O dată, nu mereu. Excepție, nu regulă.
Te ajută să iei decizii mai bune
Uneori procrastinarea se întâmplă pentru că nu ești sigur dacă ar trebui sau nu să faci un anumit lucru sau să iei o anumită decizie. În cazul ăsta, procrastinarea îți mai dă niște timp să analizezi pe toate părțile situația și să te asiguri că iei cea mai bună decizie. Reversul medaliei? Funcționează numai pentru persoanele care știu să facă față stresului, pentru că, în caz contrar, tocmai pentru că ceasul va ticăi, vei lua o decizie sub presiune doar pentru că știi că nu mai ai timp și că trebuie să o faci. Însă nu va fi neapărat cea mai inspirată.
Prin procrastinare îți stimuleazi creativitatea
Chiar dacă amâni la nesfârșit să faci ceva, asta nu înseamnă că în acest timp creierul tău nu caută soluții pentru a rezolva acel lucru. Chiar și când nu lucrăm activ la ceva, subconștientul nostru caută idei și soluții și muncește pe fundal, deși pe modul silențios și fără ca noi să ne dăm seama. De multe ori (și probabil că ai observat și tu asta), atunci când ajungi la capătul deadline-ului se întâmplă ca lucrurile să iasă mai bine și mai cu spor decât dacă te-ai fi apucat de ele mai devreme, tocmai pentru că ai avut timp să aduni informații și să le lași să se așeze cum trebuie. Acest articol, de exemplu, acum două săptămâni nu a putut trece de intro, însă azi, când îl scriu, cuvintele curg pe foaia Word-ului.
Faci alte lucruri să se întâmple
Știm foarte bine că atunci când ai de făcut ceva ce nu-ți face plăcere, găsești o mie de alte lucruri pe care să le faci în timpul pe care ar trebui să-l aloci taskului detestabil. Chiar și lucrurile care nu-ți fac plăcere (dar totuși sunt ceva mai acceptabile decât task-ul pe care-l amâni) ajung să fie rezolvate. Iar asta nu e chiar de ici de colo, căci înseamnă că faci niște lucruri care, la un moment dat, tot ajungeau pe lista ta de to do-uri. „Nu e deloc rău pentru că ai făcut toate aceste lucruri între timp. Dacă ai fi realizat task-ul pe care îl amâni, sunt șanse mari să fi terminat treaba cu el și să nu mai fi făcut nimic altceva pe lângă”, aflăm din cartea „Arta procrastinării”, scrisă de John Perry, profesor la Universitatea Stanford.
Cu ce plecăm acasă din acest material despre procrastinare?
Nu aș vrea ca la finalul acestui articol să rămâi cu senzația că tocmai i-am ridicat împreună (eu scriind, tu citind) un altar pentru procrastinare. Pentru că nu cred în ea la modul ăsta. Sunt totuși persoana care folosește două Google Calendar, unul personal, altul profesional, și care întreaga viață profesională și-a trăit-o sub securea deadline-urilor non-negociabile, motiv pentru care au ajuns și sfinte pentru mine – de data asta fără nicio ironie. Sunt însă și persoana care procrastinează în draci. Și care va continua să o facă. Pentru că mi se pare că e sănătos. Mi se pare necesar ca procrastinarea să se întâmple, atâta timp cât nu devine cronică. Cred că avem nevoie de ea în viețile noastre și așa supuse atâtor presiuni.
Și cred că e sănătos ca și echipele noastre s-o facă și să le lăsăm s-o facă. Pentru că, așa cum am văzut, o fi deadline-ul sfânt, dar nu moare nimeni dacă se întârzie. O dată, nu mereu. Excepție, nu regulă. La fel cum vorbeam și la început, contează foarte mult dozele și contextul. Evident că nu te poți supăra pe un angajat care de obicei e responsabil și livrează bine și la timp dacă întârzie o dată. Cu siguranță are motivele lui și, dacă se repetă, încearcă să vezi care e problema la un one-to-one informal. În mod similar, tocmai întru echilibrul pe care îl căutăm cu toții, cred că procrastinatorii în serie ar trebui sancționați. Pentru că, în astfel de cazuri, implicațiile sunt mult mai mari decât la nivel individual. De la întârzieri care să afecteze întreaga companie la chestiuni de respect și neîncredere în echipă. Unde mai pui că, o dată tolerat un astfel e comportament, ceilalți vor dori și ei același tratament și se va crea un lanț al slăbiciunilor.
Ți-a plăcut acest articol? Citește și:
