Jobul, loc de joaca pentru adulți
Creștem zicându-ni-se că joaca e pentru copii. Așa că ne conformăm și trecem, ușor-ușor, la lucruri serioase, de oameni mari. Ce scăpăm din vedere în tot acest drum al maturizării și al seriozității e că joaca e strâns legată de creativitate, iar creativitatea e, mai departe, în strânsă legătură cu inovația, progresul și, până la urmă, cu succesul unui business. Ce facem însă când observăm că acest triunghi, joacă-creativitate-succes, nu mai e echilateral?
Începem să ne jucăm de la cele mai mici vârste. Înainte de a ști să facem orice altceva. N-avem nevoie să știm să vorbim, să mergem sau să alergăm, ne jucăm și e suficient. O facem haotic, după bunul plac, fără nicio logică sau miză. Pentru pură distracție. Și e așa bine!
Mai creștem și auzim prima oară de reguli, de premii, de câștigători și perdanți, de echipe și mize, de competiție și toate astea ne iau ochii. Amuzamentul rămâne, dar cade în subsidiar, căci poleiala competiției ne ia ochii.
„Țară, țară, vrem ostași”, „Rațele și vânătorii”, „Pititea”, „Castel”, „Nu te supăra, frate”. Le jucăm pe toate, ne distrăm, dar, cel mai important, visăm să câștigăm și facem tot ce ne stă în putință pentru a ne atinge obiectivul. Jucăm cum știm mai bine ca să ajungem la premiu, chiar dacă el e, de cele mai multe ori, mai degrabă imaterial, sub formă de lauri imaginari pe care ni-i punem pe capetele noastre mici în fața sau în spatele blocului.
Mai creștem puțin și începem să ne jucăm programat și în doze mult mai mici decât ne-am dori. Cadrul se rigidizează și standardizează. Apar profesorii și lecțiile, clopoțelul care ne cheamă nesuferit în clasă din cele 10 minute la cât s-a redus joaca și, ce să vezi, nici măcar acasă nu mai putem să ne jucăm decât tot așa, programat, pentru că ele, temele, ne țin ocupați.
Mai creștem puțin și aproape uităm cu totul de joacă. Apar hobby-urile, pasiunile, noțiunile mai bine definite de timp liber și program și, oricum, în timpul programului, că e școală, liceu sau facultate, nimeni nu prea vrea să te joci. Ni se cere să învățăm, să luăm note, să absolvim și, chiar și cu chiuluri și absențe, joaca se întâmplă tot mai puțin.
Intrăm în câmpul muncii, primul job, al doilea, uităm de numărătoare la un moment dat și oricum nici nu mai contează numărul. Muncim full time, ne jucăm mai mult project based, în concedii și weekenduri, și doar când ne amintim s-o facem pentru că la job avem treburi serioase de făcut. Avem de livrat, de crescut cifre, de bifat task-uri.
E ceva în felul în care am fost crescuți noi, milenialii, care a separat complet cele două zone, joaca și treburile „de oameni mari”. Așa că acum, când suntem puși în contexte playful, ne jucăm, dar cu rețineri.
La joaca: lasă omul mare să se joace și se va panica
Vorbeam recent cu o prietenă despre cum se întâmplă în zilele noastre brainstormingurile. Prietena mea lucrează într-o agenție, deci într-un mediu cât se poate de creativ, dacă facem această convenție că putem măsura creativitatea (lucru, cu care, personal, nu sunt de acord, dar hai să mergem mai departe cu convenția, de dragul argumentării). Aspectul asupra căruia am căzut amândouă de acord e că oamenilor, în mediul profesional, le e tot mai frică să își lase mintea liberă, să zburde pe câmpii, chiar și într-un cadru făcut pentru asta, cum e un brainstorming. Că e frica de penibil, că e teama de a fi judecați de cei alături de care petrecem zilnic mai mult timp decât alături de prieteni sau familie, că am uitat ce înseamnă să fii liber cu adevărat în gândire, fără să-ți pui bariere, că sunt toate acestea și multe altele, cert e că, cel puțin în cadru profesional, ne vine tot mai greu să ne jucăm.
Cel mai bun exercițiu în cazul ăsta, la nivel individual, e să te uiți la copii. Să-i privești. Să observi. Fără să judeci. O să vezi că, de multe ori, copiii se înțeleg între ei perfect, chiar dacă unii nici nu vorbesc, chiar dacă nu știu toți regulile jocului, chiar dacă mai și plâng. Și, cel mai important, în timp ce fac toate astea, toți se distrează.
La nivel de echipă, pentru a interioriza din nou jocul și joaca și a nu o face doar de dragul de a mai bifa ceva, cel mai simplu de implementat acest lucru ar fi să încerci să recreezi atmosfera copilăriei. Cum ar fi dacă într-o vineri, în loc de prăfuita și îmbătrânita Casual Friday, care, oricum, a ajuns să nu mai însemne nimic, ați organiza o vineri nostalgică? În care să vă jucați toate jocurile copilăriei? Și, dacă cele despre care vorbeam puțin mai devreme sunt ceva mai greu de pus în practică, pentru că să te ascunzi printre birouri sau să dai cu mingea printre dosare și să vezi cum zboară coli prin tot spațiul nu sună neapărat distractiv, poți merge pe variante mai statice de jocuri. „ȚOMAPANT”, „Fete, filme și băieți”, „Avioane”, „Nae face baie în copaie” – poate chiar de aici poți pleca, de la cine-și amintește mai multe jocuri. Partea bună la cele din urmă e că ele pot fi jucate și online, dacă încă nu v-ați întors cu toții la birou. Apoi jucați-vă! Fără premii, fără mize, doar pentru distracție. Nu te costă nimic, la propriu. Iar timpul pe care îl „pierzi” punând munca pe hold îl câștigi înzecit la nivel de engagement din partea echipei. În plus, un angajat engaged e un angajat fericit, care vine cu drag la locul de muncă. Iar asta, știm cu toții, e ceva aproape la fel de rar ca lalelele în luna decembrie. Dar nu imposibil.
Ai însă grijă să nu fie totul prea organizat, ca echipa să nu perceapă joaca drept un alt task, pentru a nu obține efectul advers. Lasă să se joace pe cine vrea să se joace. E ok să nu vrea toți. Pentru că joaca impusă are efect advers și e mai rea decât lipsa ei desăvârșită. De aceeași părere e și Lucy Adams, fost director de HR la BBC și unul dintre speakerii de la LEAP: „Joaca în mediul profesional e vitală pentru a stimula inovația și dezvoltarea, iar asta se poate întâmpla doar lăsându-i pe oameni să experimenteze, să încerce lucruri noi și să se bucure de energia care vine din toate astea. Adică să-i lăsăm să se joace. Din păcate însă, uneori încercăm să le impunem oamenilor să se joace, să forțăm jocul prin «distracție organizată», ceea ce nu poate fi niciodată o idee bună”.
Și chiar dacă nu vor vrea toți să participe la vinerea nostalgică de la început, dacă joaca se dovedește suficient de distractivă, numărul amatorilor se va mări pe drum. Cui îi place să stea pe margine când toată lumea se simte bine?
În 2020, mai mult ca oricând, activitățile de teambuliding nu ar trebui neglijate, chiar dacă ele se vor întâmpla, cel puțin pe termen scurt și mediu, mai mult în online și local. Tocmai pentru că teambuilding-urile clasice, așa cum le știam și făceam în era prepandemică, nu par să se arate la orizont în 2020, e bine să nu scăpăm totuși din vedere nevoia angajaților de a face la job și altfel de lucruri. În 2020, ar trebui să ne punem în capul listei prevenția, respectiv să fim proactivi în orice ține de angajați și de a-i menține implicați și fericiți la job.
Biroul, loc de joacă pentru adulți
O altă controversă apropo de joaca la birou stă în dozele în care aceasta se întâmplă și în trasarea corectă, dar nu rigidă a granițelor. Dacă suntem cu toții de acord că libertatea generează responsabilitate, de ce joaca n-ar genera seriozitate? Lucrurile ar trebui să fie simple dacă adoptăm teoria lui Lucy Adams, EACH (Employees as Adults, Consumers and Humans) în loc să mergem pe poziționarea în care angajatorul e părinte, iar angajatul, copil.
În octombrie 2015, prof. dr. Florian Kunze, de la Universitatea Konstanz din Germania, a studiat 107 companii, printre care Google, YouTube și LEGO, încercând să investigheze modul în care un design jucăuș al biroului îi poate ține pe angajați tineri „la suflet” și, implicit, creativi. „Angajații care se simt mai tineri decât vârsta biologică pe care o au vor avea un impact direct asupra performanței companiei ca întreg”, e de părere acesta. Azi, mai mult ca oricând, generațiile tinere își doresc angajatori care să le ofere și alte beneficii decât cele salariale, așa cum reiese din absolut orice studiu pe care îl facem la eJobs în rândul candidaților. Iar mesajul care transpare printre rânduri e că aceștia își doresc tot mai mult să fie văzuți ca oameni, nu ca angajați. Ca perfect umani, nu ca resurse perfecte.
Același lucru reiese și din studiul „Viitorul recrutării”, realizat de PwC US: jumătate dintre persoanele care își caută un nou job ar renunța la 11,7% din salariu, în medie, dacă ar primi o flexibilitate mai mare. Iar într-un mediu în care joaca și experimentele nu sunt încurajate, flexibilitatea nu există.
Joacă-te, dar fă-o cum trebuie!
O ultimă regulă în jocul numit „Joaca la birou” ar fi să fii consistent și autentic. Dacă realizezi că nu poți aduce joaca pe bune, atunci mai bine nu o mai faci. În plus, e foarte important pentru brandul tău de angajator să fii atent și la modul în care comunici și la consistența mesajelor, mai ales într-un context atât de delicat cum e cel postpandemic. Dacă hotărăști că îți permiți să fii un angajator jucăuș, atunci acest lucru ar trebui să se vadă în toate punctele de contact ale candidaților și angajaților cu brandul tău de angajator, de la anunțuri de recrutare și comunicare în social media la interviuri.
De aceeași părere e și Federica Leotta, Country Manager la Universum Italia și speaker la LEAP: „În 2020 consistența e esențială pentru companii. Va fi nevoie ca organizațiile să fie consistente în toate punctele din călătoria candidaților și a angajaților și față de toți stakeholderii. Dacă nu există consistență, va fi greu să devii recognoscibil și de încredere ca angajator.”
Concluzia? „Joaca la birou” e un joc în care singura regulă e să o faci constant. Pentru că, dacă joaca e motorul creativității, iar creativitatea e un mușchi care trebuie antrenat, doar făcând din joacă o constantă putem face din nou triunghiul echilateral, așa cum vorbeam la început. Adică să ajungem la un echilibru în relația joacă-creativitate-succes.
Ți-a plăcut articolul? S-ar putea să-ți placă și:
Cum să integrezi joaca în cultura organizațională
