Dezvoltare personala

Gáspár György: „Cele mai bune cărți de leadership sunt cele de parenting”

Interviu despre sănătate emoțională a angajaților noștri

Sănătatea emoțională e un subiect delicat și de multe ori în continuare tabu. Asta în timpul liber. Când vorbim de sănătate emoțională în mediul profesional, lucrurile se complică și mai mult. Ce facem atunci când vedem că cineva din echipa noastră nu e în regulă? Cum aducem subiectul în discuție? Suntem noi, din calitatea de manager sau om de HR, cele mai potrivite persoane să adresăm problema sau e nevoie să apelăm direct la o a treia parte, la cineva specializat, la un psiholog? Am stat de vorbă cu Gáspár György, psiholog clinician, psihoterapeut relațional și autor, despre toate acestea.

Pretextul a fost „Suflete de sticlă”, cel mai recent volum pe care Gáspár l-a publicat, o îmbinare de ficțiune cu cazuri concrete și reale din cabinetul său. Însă a fost doar un pretext să îi cerem părerea avizată despre sănătatea emoțională în mediul profesional pe mai multe paliere. Cu atât mai mult acum, după câteva luni care ne-au încercat pe toți din punct de vedere emoțional, atât la birou, cât și în afara sa. 

Hai să vedem ce sfaturi ne dă pentru echipe sănătoase emoțional!

 

În cea mai recentă carte a ta, „Suflete de sticlă”, vorbești despre traume și despre mecanismele de protecție pe care acestea le generează. Cum putem recunoaște în mediul profesional o persoană care duce în bagajul emoțional o astfel de traumă?

Gáspár György: Ar putea exista diferite comportamente ce camuflează un istoric de traumă: de la o rigiditate cognitivă crescută (credința că persoana în cauză știe cel mai bine cum se face „treaba“) și o tendință exagerată spre control, până la un haos emoțional evident (o persoană care pare să fie copleșită de emoții, care nu își poate liniști fricile și nici gestiona matur îngrijorările). Dar tot la capitolul comportamente care ascund ceva, putem menționa un angajat care este extrem de retras sau, din contră, unul care are dificultăți în respectarea limitelor (este mai intruziv decât e cazul) ori un altul care are dificultăți de concentrare a atenției sau care nu face față unui nivel mai ridicat de stres. În câteva cuvinte, trauma poate lua nenumărate forme. Dar cel mai ușor poate fi recunoscută trauma în planul relațiilor interpersonale, fiindcă acestea au forța de a face vizibile rănile noastre psihologice și emoționale.

 

Hai să stabilim mai exact cum definim o traumă

ca să înțeleagă mai bine cititorii. Mă gândesc că dpdv psihologic diferă puțin definiția de cea de la dicționar – în viața reală sună puțin dramatic, în psihologie am impresia că nu e chiar atât de dramatic, corectează-mă, te rog, dacă e cazul.

Gáspár György: Trauma este efectul pe care-l lasă în sufletul și în psihologia noastră experiențele abuzive și cele de pierdere. Este important de știut că trauma nu este ceea ce ni s-a întâmplat; trauma este modul în care sinele nostru s-a contractat sau dezmembrat, sub povara suferinței trăite. Oamenii, atunci când aud cuvântul „traumă”, se gândesc la abuz sexual, accidente sau alte catastrofe de acest gen. Dar studiile clinice recente ne arată că creierul uman poate fi traumatizat și de alte experiențe, aparent mai puțin grave: neglijarea nevoilor psihologice de bază, umilință verbală, expunerea la agresivitatea fizică dintre părinți, interacțiunea cu un părinte alcoolic sau dependent de substanțe. Toate acestea sunt contexte care-l pot face pe copil să se disocieze de unele părți ale sinelui și, prin urmare, să nu mai aibă o dezvoltare armonioasă și o funcționare sănătoasă. Trauma psihologică este mai întâlnită în cercurile în care activăm (medii de prieteni, comunități profesionale etc.) decât am vrea să credem. În umbra dependențelor de orice fel – alcool, muncă, mâncare, sport, pornografie, jocuri de noroc etc. – zac îngropate nenumărate traume.

 

De ce e important să vorbim despre traume și să încercăm să le vindecăm? Cum ne pot afecta ele viețile, chiar dacă sunt vechi?

Gáspár György: Trauma îți consumă energia vieții, îți distrage atenția de la ceea ce contează cu adevărat și îți afectează întreaga existență. În calitate de psiholog, văd asta în interacțiunea care există între părinți și copii, între parteneri sau între colegii de serviciu. Trauma ne arată că undeva, în structura noastră psihologică, s-a produs un blocaj: din punct de vedere biologic avem o anumită vârstă (am ajuns la maturitate), dar din punct de vedere relațional și emoțional ne manifestăm ca niște copii. Persoanele ce trag după ele traume multiple sunt profund nefericite și nemulțumite de sine, de relații, de muncă – de viață, în general. Din păcate, trauma nu se oprește la o singură generație. Dacă avem un părinte care a acumulat mai multe traume, de care nu s-a ocupat, acesta le va lăsa drept moștenire generațiilor viitoare. Pentru că trauma călătorește în timp – și asta nu-i o simplă metaforă, este realitate dovedită științific de epigenetică și de științele neurocognitive. Dacă nu vrem să facem efortul de a ne vindeca pentru binele nostru, ar fi recomandat să-l facem de dragul copiilor și al nepoților noștri. Asta este ideea centrală a cărții Suflete de sticlă – o serie de traume ale părinților au ajuns la copiii acestora, iar impactul lor este vizibil în modul în care aceștia iubesc, muncesc și trăiesc.

 

Care e rolul relațiilor interpersonale în gestionarea unei astfel de traume? Dar ale relațiilor colegiale, pe care le avem la job (indiferent de raportul de subordonare)?

Gáspár György: Trauma se vindecă grației puterii relațiilor. După 15 ani de muncă clinică în cabinet și după mii de ședințe de psihoterapie, am ajuns la concluzia că nimeni nu se poate vindeca de unul singur. Că avem nevoie de căldura, empatia și energia unei relații, pentru a ne vindeca sufletele sângerânde. Ținând cont de faptul că tot mai mulți oameni petrec la muncă sau în contexte profesionale un număr de ore mai mare decât acasă, cred că întrebarea adresată este mai mult decât relevantă. În interacțiunile noastre profesionale, traumele și vânătăile psihologice capătă contur – devin cumva vizibile – și ne pot ridica niște semne de întrebare. Dacă am conflicte cu majoritatea colegilor, asta m-ar putea face să cred că totul este din cauza celorlalți; dar și să mă întreb: „Ce anume din ceea ce fac eu este prea mult sau prea puțin?“ Cu toată asumarea și maturitatea, îndrăznesc a spune că, după această primăvară extrem de zbuciumată, liderii de companii ar fi bine să se întrebe cum poate contribui compania la cultivarea sănătății mintale și relaționale? Vor ajunge departe acele companii în care conducerea va recunoaște, înainte de toate, că resursa umană este cea mai valoroasă și că nimeni nu vine de acasă (din familia în care s-a născut) cu mâna goală. Sufletul fiecăruia dintre noi este mai mult sau mai puțin ciuntit de traume. Iar povestea Silviei și a lui Baltazar, cele două personaje-cheie din cartea mea, ne exemplifică acest fapt – pentru că povestea lor, după cum îmi spunea unul dintre cititori, se aseamănă dureros de mult cu realitatea.

Gaspar Gyorgy

Gáspár György fotografiat de Raluca Ciornea

 

Volumul „Sufletele de sticlă” e o îmbinare de ficțiune cu realitate, respectiv povești auzite de tine în cadrul proceselor de terapie de la pacienți. Cât de des oamenii aduc în discuție jobul în cadrul ședințelor de terapie și care sunt motivele recurente?

Gáspár György: Nu cred că am avut vreo terapie în care să nu fi atins – chiar și tangențial – subiectul „job“. Pentru că munca a devenit o parte din viața noastră, fiind uneori mai semnificativă decât iubirea sau prietenia. Omul modern se valorifică adesea prin meritele și reușitele sale profesionale. Iar granița dintre „personal“ și „profesional“ este mult mai fină decât am crede. Convingerea că „problemele de acasă le lăsăm acasă, iar de cele de la muncă ne debarasăm când am închis ușa biroului“ este unul dintre cele mai mari mituri care există în zilele noastre. Și asta, fiindcă avem același sistem nervos, aceleași emoții și mecanisme de apărare atât acasă, cât și la muncă. Este doar o chestiune de timp – la un moment dat, rănile și traumele personale vor începe să se evidențieze în plan profesional.

 

În ce măsură contextul profesional (munca/jobul/colegii) poate vindeca sau, din contră, amplifica o traumă mai veche, precum cele despre care vorbești în carte?

Gáspár György: Aș spune că un context profesional „poate contribui“ la procesul de vindecare și că „sigur poate amplifica“ o traumă. Nivelul de sensibilitate și de reactivitate al oamenilor cu traume este mult mai crescut decât al semenilor, deoarece aceștia au un sistem nervos care, din cauza experiențelor negative, a devenit „altfel“. Uneori, mai accept invitații din partea multinaționalelor sau a diferitelor organizații profesionale, pentru a ține câte un discurs sau un workshop, și nu o dată mi-a fost dat să văd oameni care se ridică și ies din sală sau care încep să lăcrimeze… Nu pentru că le-aș fi făcut eu ceva rău sau pentru că aș fi un trainer violent, ci pentru că ei se recunosc în exemplele date, pentru că trupurile lor reacționează. Trauma poate fi ștearsă din mintea unui om, dar corpul acestuia nu o va uita niciodată. Astfel că, la finalul acestor întâlniri cu oameni din organizații, imediat după sau la un interval oarecare de timp, primesc solicitări de a începe un proces terapeutic sau de a da câteva recomandări și contacte ale altor terapeuți. Ceea ce probabil că nu s-ar fi întâmplat, dacă firma nu le-ar fi oferit această șansă angajaților. De ce spun că un context profesional în mod sigur poate amplifica trauma? Deoarece nu poți relaționa fără să greșești, fără să o dai (neintenționat) în bară – aceasta este o regulă nescrisă a relațiilor interumane. Iar aceste situații, dacă nu sunt bine gestionate, pun sare pe rană și amplifică trauma.

 

Sunt lucruri pe care le putem face ca manageri atunci când observăm că un om din echipa noastră trece printr-o astfel de traumă?

Gáspár György: Cu siguranță, da. Depinde cât de mult suntem dispuși să avem de-a face cu trauma unui angajat sau a unui coleg dintr-o structură organizațională care ne este subordonată. Mulți dintre manageri și-au dezvoltat un tipar de relaționare cu acești angajați, în care știu ce pot și ce nu pot face aceștia, și-au calibrat așteptările și – pe principiul „îl valorific pentru ceea ce poate și știe să facă cel mai bine“ – managerii dau dovadă de multă flexibilitate. Există și un număr (foarte mic, ce-i drept) de manageri care se implică mai mult, care dezvoltă o relație autentică cu angajatul și îi oferă un fel de mentorat: îl ghidează în așa fel încât să-i ofere o serie de experiențe emoționale corectoare sau reparatoare.

 

Care sunt semnele și ce ar trebui să facem în primă instanță atunci când observăm că un coleg are nevoie de ajutorul nostru?

Gáspár György: La categoria „semne“, managerii vor observa o schimbare comportamentală evidentă. Persoana va deveni fie haotică, fie extrem de inflexibilă. Astfel de semne sunt cel mai ușor de observat. Apoi, este esențial să realizăm că fiecare comportament – oricât ar părea de ciudat – are sens. Conversațiile sunt mereu bine-venite, mai ales dacă managerul are un dram de inteligență relațională. Ajută mult, de asemenea, să-l întrebăm pe celălalt cu ce-l putem ajuta. Uneori, o vorbă bună poate face minuni; alteori, soluția poate fi reprezentată de accesul angajatului la câteva ședințe de psihoterapie individuală sau la un proces mai serios de dezvoltare personală.

 

În „Suflete de sticlă” vorbești despre îndoieli și frici, regrete și măști, „instrumente”, frecvente și în mediul profesional. Cum poate un manager să schimbe unghiul prin care oamenii din echipa sa se uită la ele și să le transforme din neajunsuri în provocări sau chiar aspecte pozitive?

Gáspár György: În viziunea mea, managerul dintr-o companie este precum părintele dintr-o familie. De aceea cred că cele mai bune cărți de leadership sunt cele de parenting. Angajatul, la fel ca și copilul, are nevoie să vadă un model demn de urmat în persoana managerului. Fie că vorbim de comunicarea cu colegii, fie de gestionarea eficientă a emoțiilor sau de capacitatea de a face față stresului. Comportamentul angajaților este modelat mai mult de ceea ce face, decât de ceea ce spune managerul. Conflictele sau provocările sunt contexte excelente de creștere, dacă le abordăm cu maturitate și cu o stare de prezență conștientă. Ceea ce ne îngreunează azi colaborarea sau buna funcționare poate fi exact schimbarea de care echipa sau compania noastră are nevoie.

 

Știm că rolul unui lider nu e doar să conducă, ci să-și și motiveze și inspire echipa. Ce poate face acesta când observă că o traumă îi afectează activitatea și relațiile profesionale lui însuși? Ce poate face singur și pentru ce are nevoie de ajutor din partea unui psiholog?

Gáspár György: Poate vorbi cu încredere despre faptul că a cerut sprijin din partea unui psihoterapeut, pentru că a realizat că singur nu se descurcă. Aceasta este, probabil, una dintre cele mai complicate, dar și mai curajoase mărturisiri din partea unui lider. Din păcate, încă, foarte mulți manageri români susțin cultul perfecțiunii, nu își permit să fie vulnerabili sau să-și arate umanitatea. Dacă realizează că e singur, el poate, așadar, să ceară ajutor. Iar cu sprijinul unui psiholog, va privi în ochi trecutul – pentru a găsi energia de a simți durerea ca un copil și de a o gestiona ca un adult. Acesta este unul dintre protocoalele clinice de gestionare a traumei: să ne deschidem față de suferința emoțională așa cum am simțit-o în copilărie și să o înțelegem așa cum doar la maturitate este posibil.

 

Ți-a plăcut articolul? S-ar putea să-ți placă și:

Noul timp vechi

Cum arată adaptarea la noul normal

E vremea să mergem mai departe

Categorii:
Dezvoltare personalaInterviuRetentie

Head of Marketing // De mai bine de 10 ani contribuie la conturarea de proiecte editoriale, multe de la zero, cel mai recent fiind chiar We Are HR. CV-ul ei include presă, marketing și e-commerce. La eJobs e responsabilă de crearea și implementarea strategiei de marketing B2B și B2C. Dacă ar putea, și-ar lua un job full time de călător.

Leave a Reply

*

*