angajati-perfecti
Focus

Perfecții imperfecți

De ce e important să nu ne mai dorim angajați perfecți

Cea mai bună lecție pe care o companie o poate da unui angajat e să îl învețe să nu-și dorească să fie un profesionist perfect.

Mi-am petrecut 30 de ani din viață dorindu-mi să fiu perfectă și, în același timp, știind că perfecțiunea nu există. Un paradox care m-a urmărit toată viața și pe care am încercat mereu să-l contrazic. Și mi-a ieșit.

Ca soră mai mică, am crescut târând după mine un perfecționism gigantic, în spatele căruia, evident, se ascunde mereu un complex de inferioritate (pe care, din păcate, îl conștientizăm mult mai târziu). Fără să-mi ceară nimeni asta, doar eu mie, m-am simțit obligată să demonstrez tot timpul că sunt mai bună, că merit cei mai strălucitori lauri din lume, că fac lucrurile cel mai bine, ca să compensez cumva faptul că, dintr-o scăpare a universului, venisem pe lume patru ani mai târziu decât sora mea.

Am crescut într-o familie în care mi s-a zis că notele sunt de la 1 la 10 și niciodată nu mi s-a cerut vreuna dintre ele, ba chiar mi se repeta obsesiv că toate notele sunt OK. Cum mi-am tradus eu asta? Fix invers! Prin faptul că nu toate notele sunt de luat și că ar trebui să fac tot ce-mi stă în putință să mă feresc de alea mici. În momentul în care am luat primul meu 5, la o lucrare de control neașteptată, undeva în clasa a doua, tata mi-a zis râzând că și 5 e o notă, încercând să mă aline. Cu toate astea, eu mi-am tradus mesajul ca pe o enormă dezamăgire pe care le-o produsesem părinților, prin faptul că nu fusesem suficient de bună să iau o notă mai mare.

De aici, potopul.

Am încercat apoi tot timpul nu să nu fiu de 5, ci să fiu de 10. Nici măcar 9 sau 8 nu m-a mulțumit vreodată. Dacă știam că există șansa să iau 10 făceam tot posibilul să iau 10, chiar dacă asta însemna să mă dau peste cap ca să fac totul bine. Prin liceu, odată cu competiția tot mai mare și tot mai de neînțeles în termeni de miză, m-am calmat. A fost primul moment în care mi-am dat seama că nu vreau să fiu bună la toate dacă prețul e să ne săpăm unii pe alții pentru o bursă de 50 de lei pe lună sau cât era atunci. Însă, cu tot calmul și fără să mă stresez, tot am absolvit liceul premiantă, iar la Bac am luat cu 3 sutimi mai mult decât sora mea. O victorie neplănuită, dar total binevenită.

 

Conștientizarea

Facultatea a venit cu o conștientizare și mai mare a faptului că nu pot și că nu vreau să fiu bună la toate plus dezamăgiri enorme vizavi de sistemul de învățământ, dar astea fac subiectul altui articol. Așa că am făcut ce-am știut mai bine. După primul an de două facultăți duse la zi, în paralel, mi-am luat primul job. Părinții mă susțineau financiar astfel încât să am tot ce voiam, dar eu voiam să am primii mei bani.

Cei 100 de euro pe care îi câștigam atunci la jobul part time, total plictisitor, total frustrant, păreau cei mai mulți bani din lume. 8 luni mai târziu obțineam dintr-o întâmplare primul job full time în presă și se întâmpla să-mi placă foarte mult. Așa că am început să mă dedic muncii cum n-o mai făcusem până atunci cu nimic.

La 22 de ani eram redactor-șef la o revistă glossy și mi se părea că am cel mai tare job din lume. Laurii și recunoșterea veniseră, dar eu tot voiam mai mult. Plecam de la birou la 7-8 seara, mă opream direct în club și stăteam până la 2-3 dimineața. Uneori plecam pe lumină spre casă, dormeam 3-4 ore, pentru ca a doua zi s-o iau de la capăt. Munceam mult, făceam ce-mi plăcea, dar mă și distram, chiar dacă sacrificam somnul, pe care-l vedeam ca pe ceva total dispensabil. Era singurul mod în care reușeam să mențin un work-life balance care să mă mulțumească. Să simt că există viață și după birou, indiferent până la cât se prelungea ziua de lucru.

Am dus-o așa, în acest echilibru dezechilibrat, ani buni.

În mediul profesional, perfecționismul ăsta exacerbat s-a manifestat printr-o formă de a-mi supraevalua capacitățile și de a mă pune mereu la încercare, de a-mi testa limitele constant. Și de fiecare dată îmi demonstram că pot mai mult, și mai mult, ignorând însă prețul pe care îl plăteam. Chiar dacă un proiect era prea mare pentru mine, chiar dacă însemna să lucrez în weekend sau după program, chiar dacă nu știam de unde să apuc un task, mă chinuiam să învăț până când îmi ieșea. Pentru că trebuia să-mi demonstrez că există această perfecțiune și, mai mult decât atât, că eu o întrupez.

 

Acțiunea

Am făcut-o până în momentul în care am ajuns la un sentiment de epuizare. Nu fizică, mai degrabă psihică. În mijlocul unei introspecții neplanificate, m-am trezit uitându-mă la iureșul profesional în care mă aflam, ca un hamster fugind de zor către nicăieri în rotița lui, și încercând să-mi dau seama DE CE o făceam. Ce mai aveam de demonstrat și cui, în condițiile în care nu o dată mi se confirmase că o făcusem de mult? De ce universul meu se învârtea atât de mult în jurul jobului? Cum urma să fie viața mea peste 10 ani, dacă aș fi continuat așa? Aș fi fost fericită, uitându-mă în spate și văzând că viața profesională a fost mereu prima, iar viața personală a fost tot timpul strecurată printre bucățile celei dintâi?

M-am uitat atunci la mine și mi-am zis sec „nu”; oricât de minunat ar fi fost ce se întâmpla la job, mi-am
dat seama că nu mai vreau să continuu așa. Că trebuie să nu mai trăiesc prin muncă. Că e minunat să iubești ce faci, dar că trebuie să fie o graniță între viața personală și viața profesională, că așa e cel mai sănătos.

Așa că am început să nu-mi mai doresc să fiu perfectă.

Am început să-mi doresc să fiu bună și atât și să îmi dau seama că asta nu zice despre mine mai nimic, deși multă vreme mă gândeam că dacă te mulțumești cu a fi altfel decât perfect înseamnă că ești mediocru.

În același moment mi-am dat seama că le ceream oamenilor din jurul meu, oamenilor din echipa mea, să fie perfecți, la fel cum îmi ceream eu mie, dar nu după standardele lor de perfecțiune, evident, ci după ale mele, căci eu eram mama și tatăl perfecțiunii. Le ceream să lucreze și ei peste program, la fel cum o făceam eu, ca să iasă un proiect la timp, mă enervam dacă lucrurile nu se întâmplau la nivelul de calitate pe care eu îl setasem și care era undeva deasupra norilor, la ani-lumină de pământul realității.

Și-atunci am început să-mi cer mai puțin de la mine și să realizez că n-ar mai trebui să le cer celorlați să se ridice la nivelul unor standarde la care mi-era până și mie greu să mă ridic.

Mi-am dat seama că ar trebui pur și simplu să existe niște standarde pe care să le setăm împreună cu angajații în funcție de valorile și obiectivele companiei și alea să fie perfecțiunea. Pentru că, mai departe de a fi buni profesioniști, mai important e să trasăm foarte clar o graniță între viața profesională și cea personală. Căci, în momentul în care cea dintâi atârnă mai greu, nu mai putem da randamentul maxim ca profesioniști.

Perfecțiunea e minunată, îți ia ochii, dar, de multe ori, te poate orbi cu totul.

Mai cred însă că, de cele mai multe ori, imperfecțiunea e adevărata perfecțiune și e mult mai challenging decât cea din urmă. Pentru că ai tot timpul lucruri de îmbunătățit și pentru că, de multe ori, trebuie să înveți să tolerezi și să lucrezi cu lucruri care scârțâie. Asta cred că e cea mai bună lecție pe care o companie o poate da angajaților săi: să îi învețe să nu își dorească niciodată să fie perfecți. Să delimiteze clar viața personală de cea profesională și, mai departe de KPIs și cifre de afaceri, să îi încurajăm să aibă viață după job. Pentru că, la fel ca Yin și Yang, cele două trebuie să se completeze perfect pentru ca omul, ca un tot, să funcționeze la capacitatea sa maximă.

 

Ți-a plăcut articolul?
Atunci s-ar putea să-ți placă și:

-> Cum e de fapt cu echilibrul?
-> 8X5=40
->> Cum poate HR-ul să reducă fenomenul de burnout al angajaților?
->> Înapoi la simplitate

Categorii:
Focus

Chief Content Editor // De mai bine de 10 ani contribuie la conturarea de proiecte editoriale, multe de la zero, cel mai recent fiind chiar We Are HR. Economist la bază, CV-ul ei include presă, marketing și e-commerce. La eJobs e responsabilă de crearea și implementarea strategiei de conținut B2B și B2C. Dacă ar putea, și-ar lua un job full time de călător.

Leave a Reply

*

*