Curajul de a învinge frica
La început era liniște și pace. Era cald și bine. De fapt, nici nu știai exact ce înseamnă bine, pentru că nu era niciodată rău. Undeva, în fundal, se auzea mereu ceva ca o tobă mare care ținea ritmul zi și noapte. Totul era minunat.
Până-ntr-o zi. Într-o zi în care lucrurile au început să se schimbe deodată. Căldura a început să crească. Un fel de neliniște a început să se facă simțită de peste tot. Ritmul acela calm și constant al tobei a început să se precipite până când s-a transformat în agitație. Sunete, țipete, presiune.
O tulburare generală a liniștii cu care te obișnuiseși. O tulburare care s-a răspândit în fiecare milimetru din corpul tău. Pentru că nu știi ce se întâmplă, dar toate semnalele pe care le primești sunt de încordare. Un sentiment nou, puternic și copleșitor.
Este frica mamei tale. Nici ea nu știe exact ce se va întâmpla. Simte tot felul de transformări în corpul ei, pe care nu le poate controla în niciun fel. Ceva i se întâmplă. Și nu poate face nimic. Lucrurile pe care nu le poate controla o sperie. Riscul să mergă ceva prost la naștere există.
Misiunea de a supraviețui și de a perpetua specia este adânc sădită. O misiune nobilă, care o face să strângă din dinți și să meargă mai departe indiferent de riscuri. Pentru ea, frica nu e un sentiment complet nou. Dar pentru tine este. Și încă nici nu este deplin. Până când nu ești expulzat.
Dincolo
Habar n-aveai că există un dincolo. Dar iată că există. Și e foarte diferit. Tot ce era bun a dispărut. Căldura care te înconjura, ritmul tobei, lumina plăcută, ușor difuză, toate s-au dus acum. Oare ce se întâmplă? Oare ce mai urmează? Abia acum sentimentul este deplin: e frica! Frica ta. Sentimentul primordial, frica de necunoscut.
Așa începe totul, pentru fiecare dintre noi. Cu desprinderea, expulzarea noastră dincolo de zona de confort.
Dincolo. Unde nimic nu mai e cum era. Prima schimbare. O emoție pe care n-o vom uita niciodată.
Apoi începem să creștem. Și, odată cu noi, crește și zona noastră de confort. Luptăm, construim cu migală noi și noi „granițe” ale ei, pe care, ca să ne dezvoltăm, trebuie să le depășim rând pe rând. Dacă după prima căzătură n-am fi continuat să încercăm să punem un picior după altul, n-am fi învățat niciodată să mergem. Dacă n-am fi spus mai întâi găgăniță probabil nu am fi ajuns să spunem corect „grădiniță”. Și tot așa.
Așa învățăm noi: trebuie mai întâi să cădem ca să învățăm, apoi să ne ridicăm. Așa creștem, ieșind din zona de confort și mergând mai departe. Mutând gardul zonei de confort din ce în ce mai departe. Născându-ne de mai multe ori. Devenind mereu alții, de fapt tot un eu, doar că mai mare, mai experimentat. Când ne oprim și începem să ne baricadăm înăuntrul zonei de confort, de fapt stagnăm. Când preocuparea devine să nu pășim dincolo, se cheamă că lăsăm teama să ne domine.
Frica primordială rămâne în noi. Ne însoțește pretutindeni. Se reactivează de capul ei. Și îmbracă fel de fel de haine. Frica de necunoscut. Frica de separare. Frica de a nu fi acceptat. Frica de a fi (prea) diferit. Și, desigur, sora mai mare, frica de schimbare. Pentru că schimbarea le include pe toate celelalte.
Schimbare înseamnă ceva nou. Dar necunoscut. Schimbare înseamnă ceva diferit. Dar cât de diferit? Schimbare înseamnă altfel. Dar altfel cum? Schimbare înseamnă ieșirea din zona de confort. E o nouă naștere. Dar, de data asta, procesul nu se mai întâmplă de la sine. Acum EU sunt cel chemat să regleze toate procesele, astfel încât schimbarea să se producă.
„Lașii mor de mai multe ori înaintea morții finale. Curajosul nu gustă moartea decât o singură dată.”
William Shakespeare, Iulius Cezar
Așadar asta înseamnă părăsirea cuibușorului călduț. E un deranj asumat, care cere tot curajul. Avem nevoie de curaj ca de aer! Pentru că, fără schimbare, nu putem crește. Fără curajul de a ieși din zona de confort nu putem învăța nimic.
Nu înveți să mergi pe bicicletă citind un articol despre how to. Te sui în șa și dai la pedale. Cazi, te lovești, te doare, te ridici și te urci din nou. Mergi mai departe. Vrei să înveți să schiezi? Nu vei învăța pe YouTube! Trebuie să te duci la munte, să pui schiurile în picioare și să te dai. O să cazi? Cu siguranță! Dar altfel nu poți învăța. Te ridici și mergi mai departe.
Ți-e frică să ții prezentări? Va trebui să accepți că, fără acest element în trusa ta de scule, te limitezi de unul singur. Începi să faci și vei fi în fiecare zi mai bun. Frica are puterea pe care i-o dăm noi. Este puternică în măsura în care îi acordăm respect. Dar de ce n-am sfida-o? Pe măsură ce o confruntăm, se face din ce în ce mai mică.
Fetița care crede că în dulap se află o fantomă va fi din ce în ce mai înspăimântată, de la o noapte la alta, de forța și răutatea fantomei. Orice zgomot îi este atribuit fantomei. Cu siguranță că are forțe extraordinare și mi-ar putea face orice. Nici nu știu cum arată! Iar asta o face și mai înspăimântătoare. Și de la o noapte la alta, fantoma devine din ce în ce mai puternică.
Dar fantoma nu se află în dulap, ci în capul meu. E doar un gând: ce mă fac dacă? Dacă mă opresc aici, fantoma capătă putere. Ca să scap de sub tirania ei, trebuie să merg pur și simplu și să pun mâna pe mânerul ușii, să deschid dulapul și să văd că nu e nicio fantomă înăuntru. Brusc m-am eliberat, dictatorul a fugit! Toate fantomele de care mă tem au același leac. Nu le pot învinge decât dacă le confrunt!
Pericolul cel mare nu este ce mi se poate întâmpla dacă ies din zona de confort și trec în tărâmul de dincolo (unde locuiesc fantomele mele). Pericolul (real de data asta) este să nu ies din zona de confort și să nu cunosc niciodată persoana complexă care aș fi putut să fiu. Cea care se află de fapt în mine, dar nu o las să trăiască.
Da, ok, orice schimbare ne duce într-o zonă cu unele riscuri. Și?! Ce-i cu asta?! Ce nu mă omoară mă face mai puternic! Nu?! O să mă omoare o prezentare? Nu cred. O să mă omoare o confruntare de idei cu șeful meu? N-am auzit cazuri. O să mor dacă îmi dau demisia ca să scap de tiranul ăsta? Sigur nu. O să mor dacă pornesc business-ul la care visez de un an? Nici gând.
Atunci? La arme, fraților! Treci la acțiune și frica se va risipi precum o ceață, lăsând loc soarelui să-ți lumineze drumul. Încă eziți? Cere ajutorul cuiva. Lasă-l să te țină de mână și parcurgeți drumul împreună. Dar nu renunța. Mergi înainte!
Frica este ceea ce simt.
Curajul este ceea ce fac. Just do it!
Dacă v-a plăcut acest articol citiți și:
Suntem feedback-ul pe care l-am primit
