pasiune
Focus

Cine sunt oamenii care lucrează mult și cu pasiune

Dependenții înnăscuți de muncă

Muncim sau nu cu pasiune? În statistici, românii nu stau prea bine când vine vorba de muncă: programul este lung, iar productivitatea lasă de dorit. Însă, pentru unii dintre ei, munca e, într-adevăr, brățară de aur. E timpul să-i cunoaștem pe oamenii care aleg să stea la birou peste program și să aflăm ce îi motivează să facă asta și cum reușesc să rămână energici și pasionați.

În timp ce burnout-ul, adică epuizarea psihică și fizică, e una dintre cele mai răspândite afecțiuni la nivel mondial, care prinde în ghearele sale aproape jumătate din populația activă a planetei, există oameni pentru care timpul lung petrecut la birou este un motiv de bucurie. Fie că sunt angajați, fie că au propria afacere sau lucrează pe cont propriu, ei cred că munca înnobilează. Petrec, în medie, între 10 și 14 ore pe zi la lucru și, chiar dacă obosesc uneori, sunt mereu cu zâmbetul pe buze și, mai presus de orice, au o motivație puternică datorită căreia fac cu bucurie și cu pasiune ceea ce fac.

În timp ce prietenii și familia îi privesc ca pe niște ciudați și îi „ceartă” când ajung târziu acasă, ei știu că orele lungi la lucru sunt pentru o cauză mai importantă și că rezultatele vor fi răsplata mult așteptată a efortului lor. Am încercat să aflu cum gândesc acești oameni și ce îi face să vibreze.

 

Munca se învață în familie

Mulți dintre oamenii care muncesc mult și cu pasiune au învățat încă din copilărie că nimic nu se obține fără disciplină și efort. Ei au văzut în familie părinți care au lucrat întotdeauna din greu și chiar bunici care, deși ieșiți la pensie, erau în continuare activi și-și făceau de lucru cum și pe unde puteau.

Corina Murafa conduce Ashoka România, cea mai mare organizație de antreprenoriat social din lume. A crescut alături de mama și de bunica ei și spune că modelul mamei care muncește din greu, inclusiv în weekenduri, a influențat-o profund. „Ai mei au divorțat când eu eram mică și mama a trebuit să găsească singură resursele să mă crească. Mă lua cu ea sâmbetele la serviciu, mă lăsa să mă joc cu indigoul, cu statele de plată, era chiar amuzant pentru un copil de cinci ani să facă toate astea. Pentru mama a fost mereu o mândrie profesională faptul că este un contabil bun. Bunica a fost, de asemenea, mereu foarte activă. Eu nu o țin minte, copil fiind, să stea. Deci bănuiesc că, indirect, am crescut apreciind munca drept ceva plăcut și care îți dă împlinire, nu ca pe o condică ce trebuie bifată.”

Și pentru Radu Tănase, unul dintre proprietarii brandurilor Calif și Condimental de Calif, exemplul din familie a contat enorm în ceea ce privește munca.

„Tatăl meu a lucrat ca vameș și avea inclusiv ture de noapte. Bunicii, deși erau la pensie, munceau, de asemenea. Ideea de muncă mi s-a transmis în familie și azi cred că lucrez mai mult decât o făceau ei atunci, dar asta și pentru că tehnologia ne ajută să realizăm mai multe lucruri în același timp și deci să fim mai eficienți din punctul de vedere al productivității.”

Amintirea unui tată mereu pe drumuri, care și-n prezent călătorește mult, o are și Adrian Munteanu, student și fundraiser la Asociația pentru Relații Comunitare, care îmbină studiile cu un program de lucru full time, dar accesibil. „Tata e mereu în delegații. E electrician și lucrează la multe proiecte în țară, așa că pleacă ori de câte ori este nevoie, unde e nevoie. Am crescut cu ideea că trebuie să muncești ca să ai bani și acum, de când văd pe pielea mea ce înseamnă efortul acesta, înțeleg mai bine câte ore de muncă înseamnă, de exemplu, o pereche de adidași.”

Adolescența, momentul primelor experiențe profesionale

Chiar dacă, în prezent, legătura dintre școală și piața muncii e mai degrabă dezlânată în România, tinerii și adulții care muncesc din pasiune au avut primele experiențe profesionale la vârste fragede. Cu ajutorul exemplului din familie și cu intuiția că orice fel de practică îi ajută
să-și dea seama ce înseamnă să muncești și să câștigi propriii bani, ei au adoptat modelul american al joburilor de vară, al internshipurilor plătite sau neplătite ori al voluntariatului și s-au pus pe treabă. Unele experiențe au fost benefice, în timp ce altele au fost pierdere de timp, dar cu toții spun că au avut câte ceva de învățat din fiecare.

Smaranda Dinu lucrează de patru ani pe cont propriu în comunicare și jurnalism.Însă la 15 ani scria deja în revista liceului și spune că e locul în care și-a format mâna și disciplina pentru muncă. „Atunci totul era o joacă, însă visul meu dintotdeauna a fost să scriu, așa că mă comportam ca un reporter veritabil, chiar dacă scriam pentru ca o fițuică de patru pagini, trasă la xerox, să ajungă la elevii din tot liceul. Țin minte că atunci când voiam să trag de urechi practicile cu care nu eram de acord ale vreunui profesor, stăteam și câte o noapte să scriu și să rescriu, ca să găsesc cea mai bună formulare să-mi spun punctul de vedere, dar totuși să n-am apoi de suferit din cauza opiniilor mele.”

Radu Tănase a început să lucreze la 20 de ani, în al doilea an de facultate și spune că primul loc de muncă a fost o țeapă. După trei luni la o firmă de transport și publicitate, în care a muncit de dimineața până seara, a câștigat o nimica toată. „Totuși, primul job serios a fost acela de vânzător la primul magazin de ceasuri Swatch din mall Vitan. Primele săptămâni acolo au fost amețitoare, lucram și în weekenduri, când lumea venea la noi în valuri, ca să-și cumpere ceasurile, care erau un mare hit. Atunci am descoperit pasiunea mea de a interacționa cu oamenii și am înțeles ce înseamnă să faci vânzare.”

Chiar dacă e la început de drum profesional, Adrian Munteanu spune că face voluntariat de la 15 ani, la Crucea Roșie. Au fost patru ani plini de muncă și proiecte și crede că interacțiunea cu ceilalți oameni a fost foarte importantă. „Cred că în orice meserie poți învăța abilitățile specifice, dar e mai greu să înveți atitudinea. Știu că anii de voluntariat mi-au folosit mai ales la a învăța să vorbesc cu oamenii, să mă exprim, să-mi spun punctul de vedere. Dacă ai un stil bun de a comunica, orice devine mai ușor. Asta e valabil și când ai 20 de ani, și când ai 50 de ani la locul de muncă.”

 

Performanța vine cu multă muncă

Oamenii care au succes la locul de muncă au înțeles că există perioade când trebuie să dea 200% energie și timp. Pasiunea și motivația îi ajută să facă față cu brio aglomerației la lucru și orelor lungi la muncă. Chiar dacă petrec mult timp la birou și sunt încântați de ceea ce fac, ei nu neglijează viața personală.

Corina Murafa are doi copii și spune că ei au ajutat-o să își organizeze și mai bine timpul de lucru. „Ajung la birou sau la diverse întâlniri pe care le am pentru birou în jur de 9.00. La 16.45 mă îndrept spre casă, ca să petrec timp cu copiii, iar între 17.00 și 21.00 serile mele sunt dedicate, de obicei, lor. Apoi, de regulă cam două-trei seri pe săptămână, uneori, din păcate, și mai mult, stau acasă în fața calculatorului și mai muncesc câteva ore. Munca îmi dă o stare de împlinire, mi-am ales mereu foarte exigent proiectele și am făcut lucruri în care am crezut – despre care am crezut că pot aduce o contribuție pozitivă societății în care trăiesc.”

Ca profesionistă pe cont propriu, munca și viața personală a Smarandei Dinu se întrepătrund. „Muncesc mult de acasă și, atunci, între task-uri pe care le am de rezolvat, mai gătesc sau mai spăl rufe. Am un ritm de lucru aparent haotic, însă, deși fac o mie de lucruri în același timp, sunt disciplinată și eficientă. Muncesc de la prima oră, pentru că atunci am energie și îmi merge bine mintea, așa că, de obicei, în jurul orei 16.00 am cam terminat munca pe ziua respectivă. Lucrez, în medie, între 8 și 10 ore pe zi, dar resimt rar oboseala, fiindcă pot să-mi iau momente de respiro când am chef.”

Radu Tănase povestește că, la începutul afacerii Calif, petrecea la muncă între 14 și 16 ore. „În 2010, când a început povestea asta și totul trebuia construit de la zero, stăteam numai la muncă. Atunci când ai businessul tău, muncești de-ți sar capacele și muncești mai mult decât ceilalți. Dacă tu nu muncești mult, nu ai cum să îi inspiri și pe ceilalți să facă la fel.” Azi, Radu conduce o afacere care numără peste 150 de angajați. Calif are șase puncte de vânzare în București și, până la finalul acestui an, va mai deschide încă 12 puncte de vânzare în Capitală și-n țară. „Am învățat să deleg din atribuții și altora. Oricum, azi suntem o echipă în toată regula așa că nu mai fac totul singur”, explică el.

 

Familia strâmbă din nas

Oamenii care muncesc mult trebuie să împace și capra, și varza. Pentru familiile lor, timpul petrecut la muncă nu e mereu o bucurie, chiar dacă aceștia o fac din pasiune. Fiecare dintre cei care stau ore lungi la birou s-a confruntat cu reproșurile celor de acasă, principala nemulțumire fiind că nu petrec suficient timp în cuplu sau alături de copii. Cu toate acestea, pasionații de muncă nu neglijează viața personală, ci încearcă să-și facă timp pentru toate.
Adrian Munteanu povestește că-n perioadele de muncă intensă stă și câte 12 ore la muncă. „Prietena mea mă vede la față numai după ora 22.00. Mai avem energie să schimbăm câteva cuvinte și apoi ne culcăm. Uneori îmi spune că ar vrea să petrecem mai mult timp împreună, dar înțelege de ce e nevoie să stau mult la lucru. Recuperăm adesea timpul cu ieșiri în weekend și atunci ne reconectăm. Oricum, pe termen lung, îmi doresc să devin mai eficient în ceea ce fac, să nu mai am mulți timpi morți și, deci, să câștig timp pentru mine.”

Și Smaranda Dinu spune că ar vrea să își delimiteze mai bine timpul de muncă de timpul personal. „Acum cele două planuri se intersectează. Dacă la ora 21.00 primesc vreun mail, am tendința să și răspund la el. Când lucrezi de acasă, lucrezi practic tot timpul. Sufrageria e și birou, și spațiu pentru relaxare. Se mai întâmplă să mă uit cu prietenul meu la un film și să-l rog să pună pauză ca să fac ceva legat de muncă.”

Radu Tănase crede că familia nu prea înțelegea de ce vine acasă la ore târzii din noapte fiindcă niciunul dintre membrii acesteia nu a lucrat ce lucrează el. „Niciunul dintre ei n-a fost în domeniul în care sunt eu și nu a avut afacerea sa, ca să înțeleagă de ce e nevoie să fiu prezent la lucru așa mult timp. Au fost și supărări pe tema asta, mai ales la început, dar acum, când lucrurile s-au așezat, am revenit cât de cât la normal. Perioada asta însă va fi din nou mai aglomerată, pentru că urmează să deschidem multe puncte de vânzare. Dar nu mai întârzii așa mult acasă, căci oricum dacă depășesc un anumit prag, devin foarte obosit și nici nu mai am randament.”

Corina, Adrian, Smaranda și Radu sunt excepții într-o lume în care oamenii muncesc mai degrabă fără tragere de inimă. În exemplul lor putem să descoperim că la job se poate merge cu bucurie și pasiune. Poveștile lor ne pot pune pe gânduri: suntem oamenii potriviți la locul potrivit sau e timpul să reevaluăm ce facem și să găsim soluții noi ca să ne simțim, din nou, motivați?
Cu toate astea, problema epuizării fizice și psihice e una cât se poate de reală, de care chiar și dependenții de muncă pot suferi. De asta, e indicat ca ei să-și urmărească propriul radar și să știe când sunt în pericol de burnout și la fel să facă și profesioniștii din HR: să se asigure că oamenii lucrează cu drag, dar își iau și timp liber, că nu neglijează relaxarea și hobby-urile, căci, pe termen lung, suprasolicitarea poate fi fatală, fie că muncim sau nu cu plăcere.

 

Părerea psihologului:

„Omul care muncește mult obține plăcere și satisfacție personală numai când atinge succesul.”

Oamenii care lucrează mult și cu pasiune își dedică mare parte din timp locului de muncă, iar când nu sunt totuși acolo, se gândesc, în continuare, la ce au de făcut și la cum pot rezolva cu succes anumite lucruri legate de job. Alexandra Prichindel e consilier psihologic și psihoterapeut și spune că cei care muncesc de dimineața până seara cu plăcere au o perspectivă diferită asupra lucrurilor.

„Acești oameni au găsit în ceea ce fac sensul vieții lor. Ei se cunosc foarte bine, au înțeles care le este talentul, potențialul sau „menirea” cu care au fost înzestrați de natură pe lumea aceasta și își permit, pur si simplu, să se manifeste, să existe. Ei au descoperit acel „ceva” al lor, interior, care îi diferențiază de ceilalți și pe care, exprimându-l, simt plăcere, câștigă bani, aduc plusvaloare în lume. De aceea, ei nu obosesc și viața lor nu este afectată pe celelalte paliere. Pentru că aceste persoane nu muncesc, ci doar există. Cine muncește depune efort, iar efortul are o limită. Cine face lucruri din pasiune le face dintr-un «preaplin» interior care, pur si simplu, există.”

 

Ți-a plăcut articolul? Citește și:

Cum e de fapt cu echilibrul?
De la „muncesc pentru a trăi” la „trăiesc pentru a munci”
Înapoi la simplitate

 

Categorii:
Focus

Storyteller // A decis că scrisul e pasiunea ei acum mai bine de zece ani, iar astăzi pune pe hârtie povești cu și despre oameni. Pe parcursul carierei și-a lăsat amprenta pe mai multe publicații, iar astăzi deapănă povești pe andreeavasile.ro.

Leave a Reply

*

*