Despre obsesia, nevoia și riscul reinventării
Dacă aș fi primit un euro de fiecare dată când am auzit cuvântul „reinventare” în ultimii ani, probabil că acum aș scrie de pe o plajă din Bali, unde m-aș fi reinventat, la rândul meu, în instructor de surf. Dar nu sunt în Bali și parcă nici nu mai tresar ori de câte ori aud cuvântul, pentru că se întâmplă atât de des încât a devenit zgomot de fond. Realitatea e că „reinventarea” a devenit noul „reziliență”. E peste tot: în social media, în temele de conferințe sau în titlurile de prezentări, în workshopuri și traininguri, în discuțiile de la cafea și planurile de business și, mai ales, în anxietățile noastre profesionale. Chiar și în cele personale.
Trăim vremuri în care stabilitatea sună a plafonare, iar schimbarea a devenit un fel de imperativ moral. Și mai suntem, totodată, și după un an în care pentru unii (oameni sau businessuri), reinventarea nu a ținut de respectarea unor trenduri, ci de supraviețuire. 2025 a fost un an complex și complicat deopotrivă, care, la rândul său, a trecut prin malaxorul reinventării și care a creat, la nivel general, un efect de domino ce a transformat totul și a făcut ca nimic să nu mai fie la fel.
Dar, dincolo de acest efect care ne prinde fără să ne dăm seama, trebuie să ne punem niște întrebări oneste, fără sclipici motivațional. Câte reinventări „avem voie” să facem într-o viață? Există riscul să ne reinventăm atât de des încât să nu mai știm cine suntem? Și, la urma urmei, e reinventarea o necesitate reală sau doar un alt buzzword care ne vinde iluzia că iarba e mereu mai verde în papucii pe care nu-i avem încă?
Pentru că, da, „reinventare” a ajuns un buzzword. A fost confiscat de guru motivaționali care îți spun că dacă nu ți-ai schimbat cariera de 3 ori până la 30 de ani, înseamnă că nu ești pe o direcție de creștere. Pe de altă parte, prea multe schimbări de carieră ridică alte semne de întrebare la care nici nu mai știi ce ar trebui să răspunzi: de ce atât de des? de ce așa? ce îți dorești, de fapt? Nu mai știi care este profilul candidatului dezirabil: cel stabil sau cel care vrea să crească prin multiplicarea experiențelor prin care vrea să treacă?
Totuși, dacă dăm la o parte stratul gros de marketing personal, rămâne o realitate economică și tehnologică dură: competențele au un termen de valabilitate din ce în ce mai scurt. Ce știam acum 5 ani, deja e prea puțin și prea vechi. Așa că, vrând-nevrând, reinventarea nu e moft, ci mecanism de supraviețuire.
Diferența majoră însă – și aici intervine rolul nostru de a educa piața – este între reinventare și instabilitate. Reinventarea reală este dureroasă, grea, cu poticneli, trial & error și anxietate. E procesul prin care iei tot ce ai învățat, deconstruiești, păstrezi esența și aplici într-un context complet nou. E ca și cum ai renova o casă veche: păstrezi structura de rezistență, dar schimbi instalațiile și fațada. Pare mai simplu decât să faci o casă de la zero, dar nu e deloc.
Buzzwordul, pe de altă parte, ne vinde ideea că reinventarea e ca schimbarea hainelor. Azi ești contabil, mâine ești specialist în digital marketing. Iar asta te ajută, ani mai târziu, să fii un antreprenor de succes. Fără efort, fără tranziție, doar cu un curs de weekend, câteva cărți citite și un update la profilul de pe LinkedIn.
Câte „jetoane” de reinventare avem? Există o limită? Dacă ne uităm la CV-urile generației părinților noștri, o singură reinventare era un eveniment seismic. Astăzi, „cariera liniară” a murit. A fost înlocuită de ceea ce se numește „squiggly career” (carieră în zigzag). Văd și aud des de candidați care, la 25 de ani, sunt la al treilea job, în al treilea domeniu diferit. E rău? Nu neapărat. Dar întrebarea „câte reinventări avem voie?” are un răspuns nuanțat. Ai voie la oricâte reinventări poți susține cu rezultate.
Piața nu te penalizează pentru că ai fost jurnalist, apoi PR Manager, apoi Sales Manager. Dimpotrivă, asta arată versatilitate. Piața te penalizează când simte că reinventarea e, de fapt, o fugă. Când schimbi macazul nu pentru că vrei să construiești ceva nou, ci pentru că ai dat de greu. Avem un număr nelimitat de reinventări care sunt pornite din dorința de a crește și un număr foarte limitat de reinventări „de la zero”, unde aruncăm totul la gunoi și o luăm de la capăt. De ce? Pentru că timpul nu e elastic. Să devii senior într-un domeniu durează. Dacă la fiecare 3 ani te reinventezi radical, riști să fii un „junior etern”. Un junior cu experiență de viață, e drept, dar plătit tot ca un junior.
Mai există și „reinventatorii în serie”, îndrăgostiți de începuturi. Le place „luna de miere” la fiecare job sau domeniu: învață lucruri, totul e nou, sunt entuziasmați. Dar când apar rutina și greul și trebuie să livreze constant, simt nevoia să iasă din constanță. Iar asta, în ochii celor din exterior, ajunge să se traducă simplu în „m-am plictisit și sper că în altă parte e mai ușor”.
Da, există riscul să te reinventezi prea des. Riscul e să devii un generalist superficial, bun la toate și excelent la nimic. Într-o economie specializată, asta poate fi periculos. Pentru angajator, un CV fragmentat excesiv ridică semne de întrebare nu despre competență, ci despre reziliență. Când vede un candidat care s-a reinventat de 4 ori în 6 ani, întrebarea nu e „ce știe să facă?”, ci „ce îl va face să rămână de data asta?”. Poate că în unele cazuri e nedrept că problema se pune așa, dar așa stau lucrurile.
Ce cred că trebuie să controlăm este diferența dintre „prea mult” și „prea superficial”. Dacă au un sens în spate, reinventările nu sunt superficiale. Și, atunci, nu sunt văzute nici ca fiind prea multe. Pentru că, până la urmă, reinventarea nu mai e un eveniment excepțional, e noua normalitate. E modul în care rămânem relevanți într-o lume care se rescrie singură la fiecare update de software.
Ți-a plăcut articolul? Citește și:
Cine te influențează cu adevărat când e inflație de influenceri?
