I See You sau cum să devii un Manager respectabil
Focus

I See You sau cum să devii un manager respectabil

Despre nevoia de recunoaștere și acceptare

Sawubona!

Este mesajul de salut în limba Zulu și în cuvinte puține înseamnă „Te văd”. Are o istorie lungă. Dar înseamnă mult mai mult decât al nostru „Salut”, sau „Hello”.

E mai mult o formă de recunoaștere socială și respect. Înseamnă de fapt că „te văd, ești important pentru mine și ai toată atenția mea”, „te văd pe tine, așa cum ești”, „îți văd calitățile, temerile și nevoile”.

I see you!

Și suntem teleportați în același film instantaneu! Sunt alături de tine cu totul. Iar într-un sat din Africa, unde toată lumea se cunoaște cu toată lumea, este mai mult decât un salut. E un adevăr! Și o invitație la reciprocitate.

Fetița mea cea mică, la cei 3 anișori ai ei, când face câte un ghem de plastilină mai… cu multe colțuri, astfel încât știe că a depus mai mult efort decât de obicei, are bucuria unei realizări similare cu aselenizarea. Și în momentul acela în care se simte plină de mândrie, aleargă strigând prin casă, ca să găsească pe unul dintre noi să-i arate: „Uite mami!” sau „Uite tati!”.

Uite ce am realizat. Vezi? Vezi ce am reușit să fac? Sunt foarte bucuroasă și mândră. Te bucuri și tu împreună cu mine? Și nu se lasă până nu-i acordăm atenția cuvenită.

Suntem ființe eminamente sociale. Nu putem trăi o viață deplină în pustiu. Avem nevoie de ceilalți care să ne rotunjească, să ne completeze, să ne valideze. Avem în ADN cumva această nevoie de a ști că facem lucruri bune, și în urma lor suntem apreciați și acceptați în trib.

În triburile Zulu această nevoie a rămas clară și e vădit exprimată în fiecare salut. La noi, în Corporație, s-a pierdut.

Salutul de la lift sau de pe hol, e gol. I s-a tocit sensul inițial, recunoașterea celuilalt și a umanității din el. A întregului ansamblu de calități adunate în mod misterios în acel om. Dar nevoia nu s-a tocit. E tot acolo. Ba mai mult, într-un spațiu acut concurențial, nevoia noastră de recunoaștere și acceptare a devenit și mai mare.

În modern times este atât de mult zgomot care ne acoperă, încât suntem și mai „invizibili”, și cu atât mai greu ne este să producem lucruri cu care să ieșim suficient în evidență încât să fim observați. Și eventual apreciați.

Așadar, drag manager, îi vezi pe oamenii din echipa ta? Îi vezi cu adevărat? Știi cine sunt? Le auzi strigătul? „Tati, uiteee…”

Acum vreo 25 de ani, într-o dimineață în care se întâmpla să fie ziua mea, am primit un telefon. Nu existau telefoane mobile (da, da!), așa că nu știai cine te sună.

Am ridicat receptorul: “La mulți ani, Sorel! Sunt Adrian Sârbu”. Fusesem de curând promovat Director de Vânzări la una dintre companiile sale. Iar unul dintre bunele obiceiuri ale lui Adrian Sârbu era că de la un anumit nivel de management în sus, avea o listă cu zilele de naștere (adică asistenta lui avea), și te suna de ziua ta printre primii.

O chestie foarte mică, un gest simplu. Uman.

Dar sincer va spun că a funcționat. Când l-am auzit, m-am încălzit brusc, și așa am rămas toată ziua. M-am simțit deodată mai important în companie, dacă însuși marele boss m-a sunat personal! Pentru că atunci între mine și el erau câteva nivele de management care ne despărțeau!

Ok, o să ziceți, păi da, dar nu era un gest 100% sincer! Nu știu. Poate nu era. Dar mie, atunci, mi-a plăcut gestul chiar și dacă ar fi fost artificial. Nici nu m-am gândit la asta. L-am primit ca pe un cadou și m-am bucurat de el.

Ce vreau să spun?! Că o vorbă bună, de sus în jos, face uneori cât o binecuvântare! Și că astăzi, de multe ori, luăm lucrurile bune pe care le fac oamenii din echipa noastră, ca pe niște lucruri normale, obișnuite! Și ca atare nu ne mai deranjăm să plătim înapoi nici măcar cu o vorbă bună! „Bravo! Mi-a plăcut cum ai negociat ultimul contract. Un termen de livrare cu două zile mai scurt ne oferă nouă două zile de liniște în plus! Merci mult!” Nu prea facem asta. Și nu e în regulă!

Da, știu, ai lucruri importante de rezolvat când ești manager, totul arde, nu e timp pentru chestii din astea!

Daaar… apoi ne aducem aminte de oamenii noștri, la final de lună, când ori sunt sub target, ori n-au trimis raportul la timp. Sau de fiecare dată când ceva nu e în regulă. Atunci îți faci timp! Recunoști?! Te recunoști?

Asta vor și ei: să-i recunoști! Să recunoști cu voce tare că e (și) meritul lor pentru tot ce se întâmplă bun în companie!

E rezultatul mai multor studii atât de la noi, cât și de pe-afară: motivul principal pentru care oamenii părăsesc o companie este proasta relație cu managerul direct.

Cum începe proasta relație? Prin lipsă de recunoaștere. Iar dacă eu nu te recunosc, atunci ca răspuns, nici tu nu mă recunoști. Și apoi stăm în același open-space, dar ne comportăm ca doi străini. Politicoși, desigur. Adică ne vorbim, dar nu ne spunem nimic.

Dacă eu i-aș spune încruntat fetiței mele că a făcut un ghemotoc banal de plastilină și apoi, i-aș întoarce spatele, cred că s-ar supăra. Cred că s-ar simți rănită. Cred că ar plânge. Și cred că nu mi-ar mai arăta nimic din ce va face pe viitor. Sau poate nici n-ar mai dori să facă nimic.

Iar oamenii din echipa ta sunt fix la fel!

Faptul că suntem văzuți de ceilalți ne ține în priză. Pentru că vrem să arătăm bine în peisaj. Asta ne motivează.

Și suntem și mai atenți să vedem că suntem văzuți de manager. Avem încă privirea de sus a părinților noștri care aprobau zâmbind micile noastre gogoloașe de plastilină. Iar când nu mai primim aceste validări, resimțim asta ca pe o critică.

Până și țăranul nostru știe că „ochiul stăpânului îngrașă vita”! Adică se simte mai bine și crește mai frumos dacă stăpânul ei îi acordă atenție. Deci până și vita are nevoie să fie văzută!

Nu insist. Sper că e clar. Oamenii au nevoie de atenție și apreciere. De ce i se pare desuet unui manager să acorde atenție? Oh, munți de motive.

Dar cel mai puternic trigger vine din modelele de management pe care le-a avut.

Managerii de dinainte mergeau pe modelul „șefu’”, cum poetic se spune, managementul directiv. Nu merge astăzi așa! Noile generații nu rezonează la șocuri electrice. Poți să procedezi așa, dar nu va dura mult.

Așa că noii manageri trebuie să înceapă din prima cu o altă abordare. Să se dezbrace de modelele managerilor lor, cel puțin în privința relației cu oamenii.

Ca să te văd cu adevărat, așa, ca în limba Zulu, trebuie să mă uit la tine cu alți ochi. Cu altă intenție. Trebuie să mă uit la tine cu adevărat. Cu curiozitate și cu profunzime, ca și când aș vrea cu adevărat să te descopăr mai întâi, ca mai apoi să te pot vedea. De fiecare dată când te privesc.

În triburile Zulu, când cineva spune Sawubona – te văd, celălalt răspunde Ngikhona – sunt aici. Cred că orice Manager ar vrea să primească acest răspuns din echipa lui. Sunt aici, prezent cu totul, conectat.

Pentru a obține un astfel de răspuns, noul manager trebuie să știe că acesta e rolul lui. Să-i facă pe oamenii din echipa lui să fie conectați la job. Să le arate că sunt importanți. Să-i sprijine. Să-i ajute să crească.

Așa că dacă sunteți First Time Manager vă invit să porniți la drum cu acest dicton: People First! Aveți grijă ce faceți! I see you!

 

 

Ți-a plăcut acest articol? Citește și:

People Management: care sunt caracteristicile unui lider

Curajul de a învinge frica

Categorii:
FocusLeadership

În cei 25 de ani de carieră în business a condus spre succes numeroase companii din diverse domenii. Din 2006 este coach specializat în Behavioral Coaching, timp în care a petrecut peste 3.000 de ore de formare și practică în domeniul programării neuro-lingvistice. Astăzi, Sorel este co-fondator al Centre for Effective Coaching și Executive Coach, specializat în Leadership, People management și transformare personală și oferă programe individuale de coaching pentru antreprenori și manageri.

Leave a Reply

*

*